A fost odată o femeie care credea că trebuie să fie puternică pentru toți, dar nu pentru ea însăși. Își dăruia timpul, inima și sufletul fără să își păstreze măcar o rază de lumină pentru ea. Ani de zile, și-a purtat frumusețea ca pe un secret, ascunzând-o sub responsabilități și tăceri.
Într-o zi, privind Luna, și-a pus o întrebare simplă: „Dacă aș înflori pentru mine, cum ar fi?”
Și atunci a început călătoria ei. A învățat să spună „nu” fără vinovăție și „da” fără teamă. A început să se privească în oglindă și să vadă nu doar un trup, ci o poveste. Și-a îngrijit pielea cu aceeași blândețe cu care și-a îngrijit rănile, și-a îmbrățișat trecutul, dar și viitorul.
În ziua în care s-a privit și și-a spus „te iubesc” fără să ezite, a știut: a înflorit.
Nu pentru cineva anume. Nu pentru a fi văzută. Ci pentru că asta era menirea ei.
Și, din acea zi, oriunde pășea, răsăreau flori.
Ador să fiu vie, Nora!
Comments