Când o femeie rămâne…

Când o femeie rămâne… nu este slăbiciune. Este o cale. Uneori, o misiune.

Există povești feminine pe care mintea omului nu le cuprinde la prima vedere. Povești în care o femeie rămâne lângă un bărbat rănit, rătăcit, destrăbălat, neputincios, autodistructiv sau imatur. Și societatea se grăbește să o judece, să o numească „naivă”, „dependenta”, „victimă”. Dar adevărul spiritual este mult mai profund decât percepția superficială a minții obișnuite.

Există femei care nu rămân din frică. Nu rămân din rușine, din obișnuință, din atașament sau din teama de singurătate. Rămân pentru că sufletul lor știe. Rămân pentru că în inima lor există un contract nevăzut cu Dumnezeu. Rămân pentru că în ele trăiește femeia-misiune: cea care vede lumina dintr-un bărbat chiar și atunci când el se ascunde în întuneric; cea care poate ține spațiul pentru transformarea cuiva fără să se piardă pe sine; cea care simte că drumul ei, pentru o vreme, trece prin acest om, chiar dacă ochii lumii nu înțeleg.

Și totuși, această cale nu este un martiriu. Este o direcție. Este o alegere care se face în locul acela înalt al sufletului, unde nu există mândrie, judecată, rușine sau nevoia de validare. Este locul în care o femeie știe cine este și ce poate. Dar această cale are o condiție sacră: ea nu are voie să se piardă pe sine în timp ce îl ajută pe el. Asta este regula cea mai înaltă a divinului. Dacă își pierde sufletul, nu e misiune, e rătăcire. Dacă își pierde lumina, nu e destin, e confuzie. Dacă rămâne, dar se micșorează, nu e iubire, ci atașament.

De aceea, SIMȚIREA este darul cel mai mare al unei femei. Ea știe în corpul ei când este într-o lecție karmică, când este într-o iluzie, când este într-o misiune sau când este într-o autodistrugere. Simțirea este prima formă de frumusețe, pentru că ea e adevărul nefiltrat. O femeie care simte cu adevărat nu minte niciodată sufletul ei. Nu se trădează. Nu confundă frica cu iubirea. Și nu confundă misiunea divină cu sacrificiul orb.

De multe ori, atunci când o femeie rămâne lângă un bărbat care se luptă cu propriile umbre, ea vede ceva ce ceilalți nu pot vedea: acel bărbat nu este pierdut, ci doar adormit. Și uneori, doar o singură femeie de pe Pământ are cheia lui. Cheia nu a ego-ului, ci a sufletului. Cheia nu de a-l schimba, ci de a-l trezi. Cheia nu de a-i salva corpul, ci direcția.

Dar asta nu înseamnă că o femeie trebuie să rămână cu orice preț. În multe cazuri, plecarea ei este singura cale prin care el se trezește. În altele, prezența ei devine puntea lui către bine. Înțelepciunea este să știi când e una și când e cealaltă. Aici începe adevărata frumusețe: frumusețea ca simțire.

Frumusețea nu este în chip. Nu este în haine. Nu este în standarde. Frumusețea adevărată este în claritatea energetică a unei femei care știe cine este. În felul în care își ascultă corpul, apa din ea, credința din ea, asceza din ea, simțirea din ea. O femeie frumoasă nu e cea care arată bine. E cea care se simte pe sine. Cea care vede adevărul. Cea care respiră sacru. Cea care își privește viața cu ochi limpezi. Cea care știe când să rămână și când să plece. Cea care nu se mută din iubirea ei pentru Dumnezeu, nici atunci când toți ceilalți o judecă.

Acesta este motivul pentru care am creat conferința: Frumusețea ca Simțire. Pentru că frumusețea nu este o imagine. Este o stare. O vibrație. Un fel de a trăi. Un fel de a iubi. Un fel de a vedea. Un fel de a fi cu tine însăți și cu oamenii pe care îi întâlnești. În acest curs vom lucra cu magia apei, magia corpului, magia credinței, magia simțirii și magia ascezei — pentru că frumusețea nu este construită, ci dezvelită.

Iar la final, îți las întrebarea care deschide orice inimă și orice destin:

Tu… de ce ai rămas? Și ce parte din tine cere acum eliberare, adevăr, recunoaștere sau vindecare?

Scrie-mi în comentarii, sau pe blog.

Sunt aici să te ghidez către tine.

Cuprindere și simțire, Nora Radu psihotarolog, terapeut, punte între lume și suflet