Nimic nu îmi aparține.

Sunt doar un musafir. — Jurnal pentru noi

Astăzi îmi spun, și ți-o spun și ție: nimic nu îmi aparține cu adevărat. Casa în care locuim, partenerii, lucrurile — toate sunt împrumutate energetic, pot explica și asta pe viitor. Suntem musafiri în viața aceasta.

Dar există ceva care rămâne — ceva pe care nimeni nu ni-l poate lua: abilitățile noastre. Felul în care gândim, capacitatea de a face sens din haos, darul de a transforma cuvintele astfel încât să nască înțelesuri, vocea care alinâ — acestea sunt ale noastre.

Când pierdem oameni sau lucruri, constatăm că nu pierdem esențialul. Rămânem cu noi înșine: cu puterea de a crea din nou, cu capacitatea de a învăța, de a clădi, de a ne modela viața din ceea ce avem în interior. Asta e comoara.

Dacă alegem să ne centrăm pe abilități — nu pe posesii — ceva se schimbă. Viața nu mai e dramă constantă; devine un joc. Ne eliberăm din tensiunea controlului și ne deschidem spre curiozitate. Dintr-o relație cu viața bazată pe frică trecem la una bazată pe creștere.

Și atunci cine ne mai poate ține? Nimeni. Libertatea apare din acceptarea faptului că nu posedăm nimic permanent. Singurul nostru patrimoniu e sufletul: intuiție, înțelepciune, puterea de a ne adapta, de a transforma durerea în sens, darul de a dărui energie — chiar și printr-un gest simplu, un zâmbet, o mâncare gătită cu prezență. Toate astea sunt ale noastre, iar valoarea lor nu scade niciodată.

Ne naștem goi și plecăm goi — o vorbă veche, dar adevărată. E greu de acceptat, pentru că avem atâta nevoie să ținem de ceva, să numim lucrurile „ale noastre”. Dar dacă reușim să trăim ca și cum totul ne este împrumutat, lucrurile devin ușoare. Nu înseamnă nepăsare — înseamnă luciditate. Ne dedicăm creșterii interioare, nu colecției de obiecte.

A fi lider — pentru mine, pentru noi — înseamnă să nu posezi, ci să inspiri. Să lași talentele tale să vorbească, să vindece, să modeleze realitatea. Să nu trăiești ca și cum lumea ți-ar datora ceva, ci să te aliniezi cu darurile tale. Acolo, în acea aliniere, viața devine teren de joacă: curaj, curiozitate, experiment, transformare.

Astăzi îmi promit — și îți propun și ție — să cultivăm ceea ce rămâne: abilitățile sufletului. Să lucrăm cu ceea ce știm să dăruim lumii, nu cu ceea ce vrem să adunăm. Și astfel, pas cu pas, învățăm libertatea.

Viața e APA. Totul curge. Și tocmai pentru că curge, tot ceea ce creștem în noi rămâne precum pietrele care rămân în apă — și ne face, în cele din urmă, imuni la pierdere.

Cu recunoștință vieții că sunt și acum, Nora!