În viața cui trăiești?

Pătrundem acum într-o dimensiune în care deținem, în sfârșit, controlul: cea din interiorul nostru.

Există o formă de control pe care o recunoaștem mai greu, pentru că vine îmbrăcată în grijă, iubire sau responsabilitate. Nu intervenim întotdeauna în mod direct, dar în mintea noastră îi organizăm celuilalt viața. Știm ce i-ar fi mai bine, ce alegere ar trebui să facă, la ce ar fi necesar să renunțe și în cât timp ar trebui să se schimbe.

Așteptăm să vadă ceea ce vedem noi, să înțeleagă ceea ce am înțeles noi și să ajungă acolo unde credem că îi este bine. Când acest lucru nu se întâmplă, apare neliniștea. Mintea caută explicații și încearcă să găsească o cale prin care să-l convingă.

Din lucrul meu cu oamenii, observ câtă energie se pierde în această luptă nevăzută. Omul este în fața noastră, dar nu îl mai privim așa cum este, ci prin imaginea a ceea ce am vrea să devină. Spunem că facem totul pentru binele lui, fără să ne întrebăm dacă nu cumva încercăm să ne liniștim propria teamă.

Uneori vrem ca celălalt să se schimbe pentru ca noi să nu mai suferim. Sperăm că, odată schimbat el, în interiorul nostru se va așeza liniștea. Fără să observăm, îi oferim puterea asupra stării noastre și rămânem suspendați într-o așteptare care ne consumă.

Fiecare om are ritmul și drumul său. Îi putem fi aproape, îl putem asculta și îi putem spune ceea ce vedem, însă alegerea rămâne la el. În clipa în care încercăm să-i luăm această alegere, chiar și cu cele mai bune intenții, iubirea începe să semene cu presiunea.

Aici apare o întrebare simplă, dar deloc ușoară:

În viața cui trăiesc acum?

Dacă mintea mea este prinsă în ceea ce faci tu, în ceea ce gândești și în decizia pe care sper să o iei, eu unde mai sunt? Cine rămâne prezent în viața mea, dacă toată atenția mea s-a mutat în viața ta?

De aici vine, de multe ori, sentimentul de gol. Mi-am lăsat viața în așteptare și am intrat în povestea altui om, convinsă că, dacă o voi așeza pe a lui, se va așeza și a mea.

Întoarcerea la tine nu cere nepăsare și nici răceală, ci sinceritatea de a vedea până unde ajunge responsabilitatea ta și unde începe libertatea celuilalt. Poți iubi profund fără să-i conduci viața și poți rămâne aproape fără să te pierzi în alegerile lui.

Există lucruri asupra cărora ai putere: felul în care răspunzi, ceea ce accepți, cuvintele pe care le rostești și locul în care alegi să rămâi. Există și lucruri care nu se vor supune voinței tale, indiferent câtă energie vei investi în ele. Recunoașterea acestei limite nu este neputință, ci maturitatea de a nu te mai lupta cu viața acolo unde viața nu îți cere să intervii.

Ceea ce nu depinde de mine nu este necesar să port zilnic în mintea mea. Îl pot lăsa acolo unde îi este locul și pot încredința lui Dumnezeu ceea ce eu nu văd, nu înțeleg sau nu pot schimba. Poate că omul din fața mea are nevoie de propria experiență pentru a ajunge la o înțelegere pe care niciun sfat nu i-o poate oferi.

A lăsa nu este același lucru cu a abandona. Uneori, este cea mai curată formă de respect. Îi redai celuilalt dreptul de a-și întâlni propriile alegeri, iar tu îți recuperezi energia risipită încercând să controlezi ceea ce nu îți aparține.

Poate că adevărata schimbare începe nu atunci când celălalt devine ceea ce ai așteptat, ci atunci când tu încetezi să-ți mai părăsești viața pentru a o conduce pe a lui.

Întoarce-te la ceea ce simți, la ceea ce ai amânat și la adevărul pe care îl cunoști deja, dar pe care l-ai acoperit preocupându-te de ceilalți.

Nu este necesar să porți toate răspunsurile și nici să îndrepți drumurile tuturor. Este suficient să rămâi prezent în propria viață, să faci partea care îți revine și să lași în grija lui Dumnezeu ceea ce depășește puterea ta.

Pentru că, uneori, nu viața celuilalt are nevoie să fie schimbată.

Ci locul din care o privești tu.

De la suflet, la suflet Nora